Atunci când ne gândim la fast fashion și consecințele sale, prima imagine care ne vine în minte este aceea a dihotomiei între consumatorul din first world, deconectat de la realitate, și oamenii din țările în curs de dezvoltare, care suportă consecințele. Însă realitatea este mai complexă — stratificarea socială pe clase face posibil ca adesea consumatorii și cei exploatați să coexiste în același spațiu geografic.
Despre modurile în care industria modei reprezintă o sursă de injustiție și un dezastru ecologic la nivel global am discutat anterior. Merită să ne întrebăm ce verigă reprezintă România în acest lanț de exploatare și consum și cum se manifestă fenomenul la nivel local.
Cum stăm cu consumul?
Conform statisticilor Eurostat, consumul pieței de modă în România era de 2,38 miliarde de euro în 2018. Deși producția internă intra într-o tendință descendentă, consumul avea o puternică tendință ascendentă, conform MKOR Consulting. Aceeași sursă identifică o valoare de 4,14 miliarde de euro pentru piața de retail.
Ce este un retailer? Pe scurt, o entitate care se ocupă cu vânzarea cu amănuntul. Acesta trebuie să achiziționeze produsele la un preț cât mai mic și să le revândă la un preț cât mai mare, pentru a realiza profit. El se poate aproviziona direct de la producător sau de la intermediari care operează într-un mod similar.
Cu alte cuvinte, prețul final al articolului vestimentar, care poate fi destul de ridicat, nu înseamnă că producătorii compensează echitabil munca angajaților și nici măcar că producătorul beneficiază prea mult de pe urma vânzării. Cele care beneficiază cel mai mult sunt, adesea, aceste entități speculatoare – la fel ca în cazul oricărui produs.
În România, conform aceleiași surse, după cifra de afaceri, cei mai mari retaileri sunt H&M, Zara, Decathlon, C&A și Pepco – toți acești retaileri fiind corporații transnaționale care fabrică sau importă haine din țări din Sudul global. Adesea, producția în aceste locații are loc în condiții de maximă exploatare și chiar de abuzuri asupra angajaților și angajatelor. De exemplu, investigații guvernamentale au scos la iveală folosirea de sclavi și de copii-muncitori în fabricile din Sao Paolo, Brazilia, de unde Zara își procură articolele. Deținătorii Zara au dat vina pe furnizori.
Ceea ce putem concluziona este că România se numără cu siguranță printre statele beneficiare ale articolelor de îmbrăcăminte produse prin exploatarea forței de muncă ieftine în Sudul Global. Ceea ce, desigur, nu exclude și calitatea de furnizor al aceluiași tip de forță de muncă pentru aceeași industrie fast fashion.
Exploatarea în industria textilă a României
Industria textilă reprezintă una dintre cele mai importante ramuri de export a României. În 2004, conform Băncii Mondiale, hainele produse în România reprezentau 1% din piața globală. Între timp, deși industria a intrat într-un ușor declin, România rămâne un furnizor internațional important. Motivul? Accesul facil al companiilor la forță de muncă ieftină – sau, cel puțin, mai ieftină decât în restul Europei.
De altfel, cei mai mari 3 producători de textile ai României operează pentru consumatori din Occident:
- Benrom (Sibiu) – furnizorul principal al United Colors of Benetton;
- IC Companys (București) – intermediar de contracte cu firme din Scandinavia;
- Alison Hayes (Urziceni) – producător pentru piața din Marea Britanie.
Statutul României de țară a muncii ieftine e atât de evident încât atunci când criza transporturilor maritime din China a amenințat comerțul internațional, marile companii au încercat să mute producția din China în România. Conform managerilor, acestea au încercat să obțină prețuri de fabricație apropiate de cele din Asia de Sud-Est.
Iar similaritățile nu se opresc aici. Și în România, din păcate, industria textilă urmează același model al maximizării profitului prin exploatarea persoanelor vulnerabile și implică mai multe forme de violență asupra angajaților, dintre care majoritatea sunt femei.
Abuzuri și rezistență în fabricile de confecții
Abuzurile asupra angajatelor și angajaților sunt fenomene la ordinea zilei în fabricile de textile din România.
- Patronul de origine cipriotă al fabricii din Păulești, județul Prahova, a făcut obiectul unei anchete după ce a fost surprins într-o filmare agresând verbal angajații care își cereau salariile, în condițiile în care plata întârzia.
- La fabrica Tanex, tot din județul Prahova, angajaților li s-au tăiat salariile arbitrar fără niciun act adițional, patronul motivând că nu și-ar fi făcut „norma”. Unei angajate care a opus rezistență i s-a desfăcut contractul de muncă. Aceasta a contribuit la înființarea organizației Haine curate, care apără interesele muncitoarelor și muncitorilor din industria textilă.
- La Iași, o membră a sindicatului Cartel Alfa a raportat că angajatele nu sunt lăsate să meargă la toaletă în timpul programului și sunt forțate să poarte scutece.
- Tot la o fabrică din Iași, Rileux Company, o angajată a constatat cu surprindere că nu beneficiază de asigurare de sănătate și ca atare nu poate beneficia de concediu medical. Se pare că administrația companiei ar fi vinovată și că angajaților nu li s-ar fi plătit contribuțiile sociale reținute din salarii. Conducerea companiei a agresat-o verbal și a încercat să o portretizeze în media ca având „probleme psihice”, după ce aceasta a depus plângeri.
- În Sibiu, angajații fabricii Algenia Confex au fost forțați de conducere să ia credite de nevoi personale în nume propriu, cu acte false, pentru a finanța activitatea companiei.
Nici rezistența nu se lasă așteptată. De la angajata de mai sus care a început o organizație dedicată combaterii acestor abuzuri, la muncitori organizați sau nu care pun în scenă greve spontane sau ocupații de protest ale spațiului fabricilor, lucrătorii în industria textilelor ripostează.
La Bârlad, angajatele Fabricii de Confecții au pornit, sub conducerea liderei de sindicat, o grevă spontană, în urma căreia au obținut acordarea tichetelor de masă pentru toate angajatele.
Alte greve au avut loc și la fabricile de confecții din Iași, Calafat, Făurei (Brăila), Sângeorz Băi, Turnu Măgurele, Bacău și Mărăcineni, fiind declanșate de motive precum salarii insuficiente (minimul pe economie), întârzierea plății, lipsa unor prime sau amenințarea cu disponibilizările și închiderea fabricii.
În condițiile în care angajatele și angajații își permit să-și revendice dreptul la un trai decent, ceea ce implică cheltuieli pentru companii, adesea retailerii decid să schimbe furnizorul sau să mute producția în altă parte. De exemplu, fabrica Modexim Craiova, furnizor Burberry și Louis Vuitton, și-a anunțat în 2020 închiderea. Peste 300 de angajați au fost înștiințați că vor fi trimiși acasă. Motivul citat a fost oprirea comenzilor din partea firmelor amintite din cauza creșterii cheltuielii cu forța de muncă.
Din cauza modului în care funcționează sistemul, adică pe baza exploatării forței de muncă ieftine înspre reducerea cheltuielilor și maximizarea profitului, angajații sunt adesea captivi într-o situație dezolantă – au de ales între a se mulțumi cu salarii și condiții mediocre sau a risca să-și piardă locul de muncă.
Între centru și periferie
Dacă ne uităm la piața de textile a României, vom constata un fenomen foarte interesant: deși 91% dintre hainele vândute pe piața internă provin din import (cf. MKOR Consulting), 94% dintre textilele produse în România sunt valorificate prin export. Cu alte cuvinte, exportăm aproape tot ceea ce producem, în timp ce consumăm aproape exclusiv articole de îmbrăcăminte din import.
O explicație posibilă ar fi poziționarea intermediară a României între centru și periferie, în cazul în care privim situația prin lentila analizei sistemelor-lume (I. Wallerstein). Astfel, România reprezintă o zonă periferică pentru capitalul european, dar este mult mai departe de periferia sistemului capitalist mondial decât (spre exemplu) țările din Sudul global.
Această poziționare face posibil ca dinamicile de centru-periferie să se manifeste din ambele sensuri în România. Suntem, în același timp, exportatori de forță de muncă ieftină și de materii prime, dar și beneficiari ai forței de muncă ieftine a persoanelor din Sudul global. Asta se întâmplă fie indirect, prin exporturi, fie direct, prin imigrație care ajunge să alimenteze acest model de producție—inclusiv în fabricile de textile, care au început să angajeze muncitoare și muncitori din Asia de Sud-Est.
Un alt fel în care aceste dinamici se manifestă în România este modul în care se gestionează acumularea și distrugerea deșeurilor. Una dintre caracteristicile relațiilor dintre centru și periferie este că, în timp ce extrage materii prime și materiale din zonele periferice, centrul își exportă aici deșeurile rezultate în urma producției. România și Bulgaria sunt principalii importatori de gunoi din țările blocului european. Deși aceste tranzacții au devenit ilegale și pun în pericol sănătatea oamenilor, ele continuă să existe și sunt adesea operate pentru profitul unor afaceriști.
Consecințele pentru mediu sunt devastatoare. De curând, se trag semnale de alarmă cu privire la afectarea calității aerului din marile orașe, inclusiv capitala, ca urmare a activității ilegale a unor incineratoare de gunoi. Toate acestea se întâmplă în timp ce țările occidentale adoptă legi stricte în privința stocării și distrugerii deșeurilor.
Ne este greu să determinăm ce procent din aceste deșeuri provin din industria fast fashion. Am putea să presupunem că o mare parte, având în vedere că discutăm despre a doua cea mai poluantă ramură industrială, după aceea a prelucrării combustibililor fosili.